Trecutul Meu Abia Incepe

Trecutul meu abia începe

Ediție îngrijită de Dumitru Dan Roman Cuvânt înainte de Mihai Cantuniari Postfață de Grigore Buciu „Succesiunea atât de vie, pătimaș-nărăvașă, a situațiilor, istoriilor, imaginilor, personajelor, trăirilor, reflecțiilor îl surprinde nepregătit pe cititor și îl farmecă pe de-a-ntregul. Lucrătura necronologică a textului bogat, stufos, când molcom, când năvălitor, stimulează atenția deplină și participarea acestuia, îmbogățit sufletește, plimbat de la familia regală la tranșeele Primului și ale celui de-al Doilea Război Mondial, de la omul simplu și nevoiaș la eroul general Dragalina, la a cărui ușă de la rezerva plină de suferință a spitalului stă, neîndrăznind să intre, regele Ferdinand I Întregitorul…“ — MIHAI CANTUNIARI „O carte cu multe personaje, toate reale, oameni care au trăit în această societate sau în cea de peste ocean, societăţi care au modelat personalitatea a două fete de excepţie: Ioana şi Opritsa. Au avut şansa să se nască într-o familie deosebită, formată dintr-o dinastie de militari şi oameni de succes, şi ghinionul ca asta să se fi întâmplat într-o perioadă dramatică, în care stăpânirea sovietică a bulversat tradiţiile, valorile naţionale, credinţa şi speranţa de viitor… Toţi cei pe care Opritsa îi evocă, din familie, din anturaj, toate întâmplările lor semnificative pentru modul cum se luptă să nu-şi lase omenia alterată sunt oameni cu biografii concrete, care au suferit rigorile distrugerii cu stoicism, cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, cu speranţa nealterată că această încercare nefericită, nefirească şi neomenească va trece.“ — GENERAL GRIGORE BUCIU

Urmărirea abia începe

Colţul penaţilor mei

În COLŢUL PENAŢILOR MEI, cititorii vor afla o regină cu o gândire liberă, neînfeudată niciunor prejudecăţi, vor da nu de afirmaţii peremptorii şi prezumţioase de cap încoronat, ci de amintirile şi reflecţiile unei femei sensibile a cărei plenitudine şi graţie a simţurilor se îngemănează cu o profundă dorinţă de înţelegere a celorlalţi, cu o bunătate neafectată, cu o judecată ce detrona falsele oracole, cu o privire ce nu excludea, însă, nici ironia şi nici chiar autoflagelarea. Obligată, prin poziţia ei, să-şi drămuiască uneori sinceritatea, Carmen Sylva a ştiut, însă, să se folosească de fiecare dată şi de cel mai mărunt pretext spre a da glas neîncrederii ei în cinstirile factice şi oroarea de prefăcutele solemnităţi. Toate acestea exprimate într-o limbă plină de eleganţă, culoare şi o cristalină puritate, ce face dovada unui scriitor pe deplin stăpân pe uneltele sale şi putând rezista cu succes la patina vremii.