Sportul minții

„Cred ca in sport nu ai decat un unic adversar: propriul creier. El este cel care iti poate lega mainile si picioarele, oricat ai fi de puternic si de iute, sau purta spre victorie un trup care tipa ca nu mai poate. Imi suspectez creierul, sintem mereu intr-o inclestare pe muchie de cutit. El este primul care vrea sa cedeze, nu corpul. El iti sopteste paralizant: gata, ajunge, nu mai poti, nu mai are rost, si asa ai luptat destul. El dezleaga fiara fricii de infrangere, fiara fricii de victorie, care iti string in gheare stomacul si iti fac mana sa tremure. Sau te paraseste pur si simplu, fuge si te lasa cu privirea stinsa a celui dinainte invins. Daca insa reusesti sa-l stapanesti, sa-ti bagi mintile in cap, atunci te invadeaza o siguranta, o liniste interioara de nedescris, pe care poate o traiesc calugarii, marii isihasti, atunci cand sparg bariera umanului in drumul lor catre Dumnezeu. Nu mai conteaza oboseala, scorul, ce-a fost pana atunci, tribunele si ce te asteapta dincolo de ele. Marii jucatori de tenis numesc asta a intra in zona... Pentru mine sportul mare e un fel de religie. Isi are templele, ritualurile, figurile lui sacre. Aceeasi lupta disperata cu sinele in cautarea grauntelui dumnezeiesc din om. Echipamentul sportiv pune parca si pe o bruta o umbra de puritate.“
Cristian Tudor Popescu