bianca ela scoate la iveală de sub structurile opresive ale artei, viețile femeilor, caligrafia, chipurile, corpurile, limbajul și vocile lor, a căror viață „a fost/ și/ pentru ca noi să putem vorbi deslușit.” În linii sigure, în culori cînd vii, cînd plumburii, frenetic și în cadență, bianca ela construiește o geneză a celor aflate „la Frontieră,/ acolo unde scriu poetele/ luptătoare/ un spin de cactus ne crește din palmă/ și sapă tot mai adânc.” poame divine este un volum incantatoriu, tulburător și transformator, o artă poetică care lasă semne, „dimineața, prin neguri/ și pentru altele.” (Medeea IANCU)
A scrie de pe o poziție marginală, din care actul însuși de a scrie este limitat și limitativ, face ca vocea ta să se audă cu greu printre zumzetele a ceea ce a fost deja legitimat. O voce ștearsă mai degrabă prin neînțelegere chiar din partea celor pentru care vorbește – alte poziții marginale și voci acoperite. Pentru ele totuși există o singură șansă, să devină conștiente de acest loc și de această imposibilitate de a scrie. Momentul neașteptatei descoperiri nu numai că le va da posibilitatea de a se asculta unele pe altele, dar va duce totodată și la închiderea unei răni lăsate acolo de violența celor care au avut controlul asupra lor. Scrisul va deveni astfel un spațiu de întâlnire, nu de separare. O asemenea lucrare clădește și bianca ela prin această carte, un gest de revoltă și un pharmakon, în același timp. Dacă vrem să ne vindecăm, putem începe de aici. (Iulia MILITARU)