Un cadru de nădejde al colectivizării dejiste – rămas nostalgic al acelor vremuri sinistre până şi în postdecembrism – vrea să-l modeleze după chipul şi asemănarea sa grotescă pe unul dintre copii. Din dragoste părintească, îl arunca, mic fiind, spre cer, pentru a-l prinde în braţele-i ocrotitoare. Însă a venit vremea să-l arunce şi în vâltoarea vieţii, fără să ştie dacă aceasta îl va trimite înapoi la fel de curat cum îl lăsa cerul să cadă în braţele sale vânjoase. Timpul va dovedi că, mai curând, copilul fusese aruncat în lume odată cu apa murdară din albia de porci a familiei.
În romanul Rataţii, Gellu Dorian scoate la suprafaţă câteva dintre gunoaiele venite odată cu apele tulburi ale unei jumătăţi de veac românesc.
Vasile Spiridon