Poezia lui Traian Ștef are inimă, e senină și nonșalantă în scriitură, tonică în melancolia ei de fond – și chiar și în înclinaţia elegiacă – și relaxată în participarea ei la critica realului. Notaţiile brute se așază de la sine în constelaţii simbolice iar cotidianul stă tot timpul în perspectiva transparentă a parabolei. Acolo plasează, de fapt, Traian coerenţa lumii: nu în detalii, ci în subvertirea și convertirea lor simbolică. Dar procesul de parvenire a notaţiei la parabolă nu se vede (și nici nu trebuie să se vadă); coeziunea simbolică a lumii e doar rezultatul unei electrolize discrete a banalului.
Al. Cistelecan