Punctul interior

Aşa cum îi sugerează titlul, Punctul interior este un roman despre fragmentarism şi continuitate, pe un subiect aparent minor: destinul unui personaj feminin, care se consumă într-o spaţio-temporalitate abstractă, într-o lume în care nimic nu se încheagă cu adevărat, din cauza reiterării periodice a limitelor pe care eroina le resimte ca pe nişte interdicţii simbolice de a trăi la fel ca ceilalţi. Este un roman despre pierdere şi înlocuire, despre schimbarea progresivă a raporturilor masculin-feminin în alcătuirea lumii moderne, în condiţiile în care o diluare progresivă de energie masculină, care ia forme variate, determină redirecţionarea responsabilităţilor spre o feminitate în căutare de noi identităţi sociale şi psihologice. Toată această tensiune a prefacerii lumii personajului este exprimată în termenii frazei metaforice. Dacă prin problematică, romanul se raliază la experienţa modernă şi postmodernă a prozei, la nivelul discursului narativ se remarcă revenirea la formulele clasice de enunţare. Naratorul omniscient mizează pe împletirea focalizării interne cu o focalizare zero, într-o lume irelevantă dincolo de percepţiile personajului, într-un exterior spre care se întrevăd doar punţi subiective, promisiuni pentru momente ulterioare. Timpul evenimentelor este foarte apropiat de cel al enunţării, astfel încât, cu mici excepţii, cititorul este implicat în fapte aflate în plină derulare.
Discursul romanesc este bine structurat şi impecabil enunţat, prefigurând un debut editorial de mare succes.