Comunicarea orală

Comunicarea este o activitate umană complexă şi permanentă. Neavând alternativă la comunicare, individul uman dezvoltă intenţionat sau involuntar, conştient sau inconştient, prin semne înnăscute sau dobândite, un comportament comunicaţional, din clipa primului semn vital – prin care îşi marchează începutul existenţei –, până în momentul dispariţiei ultimului semn de acest tip, moment în care i se recunoaşte sfârşitul. Putem susţine că, în măsura în care este o fiinţă, omul este o fiinţă comunicaţională. Prin urmare, ca şi suflarea, comunicarea defineşte existenţa fiinţei umane între două limite: naşterea şi moartea competenţei comunicaţionale. Omul se naşte într-o societate în care supravieţuieşte şi evoluează graţie capacităţii sale de a comunica, de a intra şi de a se menţine în relaţie cu ceilalţi prin emiterea şi receptarea de mesaje semnice. O cunoaştere temeinică a fenomenului comunicaţional serveşte educării şi controlului procesului de relaţionare cu semenii noştri. În ultimele decenii, preocuparea pentru abordarea ştiinţifică a domeniului – atât de vast şi de profund – al comunicării a determinat introducerea acestei problematici în planurile de cercetare ale unor colective sau secţii academice, crearea unor specializări universitare reunite sub umbrela foarte cuprinzătoare a comunicării, naşterea unor facultăţi de profil şi, nu în ultimul rând, elaborarea unor serioase instrumente de lucru (dicţionare, tratate, cursuri, programe etc.), care au contribuit la îmbogăţirea considerabilă a bibliografiei de specialitate. Lucrarea este destinată unui public larg: studenţilor de la facultăţile de filologie, de comunicare şi jurnalism, de relaţii publice şi internaţionale, şi tuturor celor interesaţi de problemele delicate pe care le ridică fenomenul comunicării orale.