Încheind seria Comăneştenilor, Anna este, din punct de vedere stilistic, şi fructul suprem al influenţei maiorescicne asupra lui Duiliu Zamfirescu; fără ca acest roman monden să poată mulţumi, în fond, gustul criticului, care, socotind arta „idee emoţională în forma frumosului”, punea accentul pe idee şi cerea literaturii mai multă substanţă, mai mult adevăr al vieţii, decât cuprindea frivola viziune socială de la capătul ciclului epic ce culminase în crearea figurii lui Tănase Scatiu.
Departe de amploarea şi complexitatea viziunii romanului social, Anna – operă concepută într-o zonă rarefiată a imaginaţiei – răsfrânge însă chipul palid al societăţii înalte româneşti de la finele secolului trecut; chip idealizat aici, întocmai ca în tabloul boierimii idilice din Viaţa la ţară, ori în imaginea eroismului educat din În război. Şi deşi nu s-ar putea spune că, faţă de lipsa de consistenţă epică a eroului masculin, căpitanul Comăneşteanu, figurile feminine – Anna, Porţia, Berta, Urania şi Elena Milescu – au mai multă vitalitate artistică, totuşi aceste figuri palide încearcă să adune într-o singură făptură ideală, ca tot atâtea trăsături armonizate după un delicat canon, într-o unitate şi mai palidă şi mai generală, fiinţa feminităţii însăşi, în conturul ei de parfum. Contur al unei plăsmuiri umane fantomatice, aşadar, în alcătuirea căreia nobleţea sufletească, renunţarea şi patriotismul se unesc cu slăbiciunea, dezordinea simţurilor şi adulterul.
I. NEGOIŢESCU