Cuvântul autorului
“Adeb” este, fără doar şi poate, proza unui jurnalist. Ca ziarist nu poţi, atunci când ajungi acasă, să te debarasezi, odată cu hainele de peste zi, de poveştile vieţii şi ale morţii pe care le-ai prins în contururile paginii de ziar. Poveştile adevărate, dramele unor necunoscuţi, ale căror poze le scanăm şi deasupra cărora punem titluri incitante, poveştile reale despre care e nevoit să scrie jurnalistul - şi mă refer în special la cele numite “de fapt divers”, sinuciderea, crima, violul, accidentul - şi toată goana nebună după eveniment, toate acestea se adună în noi, straturi-straturi. Le purtăm, adesea cu vinovăţie, ca pe nişte tumori ale căror ţesuturi bolnave noi înşine ni le-am confecţionat, cu răspundere.
Astfel vine o zi în care nu mai poţi, o zi în care trebuie să te aşezi şi să scrii despre ce nu s-a lăsat spus în paginile machetate cu grijă.
Este ziua în care viaţa şi moartea încearcă să devină literatură, sprijinindu-se, din vârful degetelor, pe translucide crâmpeie de realitate. Numai puţin, numai preţ de-o răsuflare. Restul, adică aproape tot, e imaginaţie, e doar o altă poveste, bântuită de aceleaşi şi aceleaşi istovitoare obsesii.
Veronica D. Niculescu